Monday 31 March 2008

Ce ne-a placut - continuare

Cam intarziat acest post..dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Asadar... alte lucruri care ne-au placut:

Pe cat era de nenorocit, pe atat era de surprinzator. As avea o gramada de zis. Dar tocmai am citit un articol despre el, scris de altcineva, asa ca o sa va las sa va delectati citindu-l. Nici nu stiu daca am voie sa-l pun pe blog, dar merita. De mentionat ca exact acelasi lucru am patit si noi. Ce credeam a fi doar un alt drum de pe harta s-a dovedit a fi un paradis ( si un cosmar, vezi postul cu Ce nu ne-a placut). Ceea ce a facut surpriza cu atat mai mare.

Locuri: Transalpina by mystake ( Via Metropotam, by Ioana)

Sunt convinsa ca fiecare dintre voi s-a trezit, macar odata, in alt loc decat isi imaginase. Ati luat autobuzul doua statii in loc de una, ati schimbat metroul la Eroilor si v-ati trezit ca, din graba, v-ati urcat in trenul spre Unirii si nu in cel spre gara. O intersectie gresita va poate scoate din oras in loc sa va duca la kilometrul zero - asta stim cu totii.


Imaginat-va insa ca, pe undeva pe la Sebes, in loc sa mergeti drept inainte spre Sibiu si apoi spre Bucuresti, va decideti brusc sa faceti dreapta. De ce? Pentru ca pe harta mai figureaza un drum care taie Carpatii paralel cu Valea Oltului si cu Transfagarasanul. In fond, si asa Valea Oltului este supraaglomerata de TIR-uri, poluata si supercunoscuta. Asa s-a facut ca, dintr-un elan de curiozitate, m-am asezat calma la drum pe DN67C, intr-o masina oarecare (fara tractiune integrala), de o parte cu muntii Cindrel, iar de alta parte cu muntii Sureanu, fara sa am cea mai mica idee de ce ma asteapta.

Initial, muntii erau doar undeva la orizont, imblaniti si rotunzi, cu toate ca aveam impresia ca se pravalesc peste mine. Fara sa vreau m-am gandit la padurile care prin Evul Mediu erau populate cu tot felul de creaturi mitice dar, ca in povestea aia a Fratilor Grimm cu flacaul care nu cunostea frica, am zis, in timp ce ma uitam pe harta: "Ce poate sa fie atat de rau?" Chiar si asa, inainte sa intru printre munti cred ca am avut un moment in care eram cat pe ce sa ma razgandesc si sa ma intorc. Dar, cum asfaltul parea destul de promitator, am ramas pe pozitii in ciuda padurii care ma inconjura din toate partile si a semnelor cu "Atentie, cad pietre".


Am trecut de Capalna, apoi de Sugag. Dupa vreo douazeci de kilometri, s-a terminat asfaltul pe o banda. Dupa inca vreo doi, s-a terminat si pe banda cealalta. Asfaltul a a luat cu el si semnalul la telefonul mobil, iar in jur am inceput sa vad tot felul de siluete de copaci culcate la pamant, smulse din radacina, cativa stalpi de curent electric inclinati si cu cu firele atarnand ca niste mustati pleostite, apoi a trebuit sa ocolesc cativa bolovani cazuti pe sosea. Probabil cu putin timp in urma locul fusese bantuit de vreo vijelie si deja isi facusera aparitia noroiul si baltile. Mereu, undeva pe dreapta, curgea Sebesul.


Versantii ma strangeau, erau foarte aproape si de-o parte si de alta - cred ca la un moment dat puteam sa stau cu un picior pe sosea si cu altul pe oricare dintre ei. Soseaua urca aproape imperceptibil, ma simteam ca si cum as traversa muntii printr-o taietura pe care cineva a facut-o special pentru a construi o sosea care sa nu urce si, din cauza padurii foarte dese si colorate, nu reuseam sa vad mare lucru in jur. Bornele kilometrice apareau destul de rar si ma anuntau ca mai facusem un kilometru, apoi inca unul, innebunitor de incet, cam cu douzeci la ora. Din cand in cand mai aparea cate un rest de sosea, niste semne de circulatie care mai anuntau o curba periculoasa, iar masina continua sa dea cu burta de gropi. La un moment dat am compatimit un Tico, apoi inca unul - cu care impartaseam se pare traseul - dar pana la capatul drumului meu, la Obarsia Lotrului, nu aveam sa mai dau peste alti oameni.


Cred ca am mers asa cel putin o ora jumate, intrebandu-ma cand o sa ajung totusi undeva, sau macar cand o sa inceapa soseaua sa urce -pentru ca aveam impresia ca merg in cerc, ca nu inaintez deloc. Atunci s-a terminat, in sfarsit padurea.


Eram pe marginea lacului Oasa - sau cel putin asa spunea harta - intr-o pustietate totala. Zidul barajului avea aproape o suta de metri inaltime si in jur disparuse complet padurea, lasand loc muntilor care se intindeau mult inspre orizont. Erau cam minus doua grade afara, zapada pe ici pe colo, si nimeni, absolut nimeni pe o distanta de cel putin douazeci de kilometri.


E o senzatie pentru care nu eram pregatita, dar care mi-a ramas atat de bine intiparita in minte incat, doua zile dupa aceea, cand inchideam ochii, nu vedeam decat lacul acela si muntii. De pe zidul barajului, privind in jos, nu ma vedeam cazand; ma vedeam cazand si ramanand pentru totdeauna acolo, pentru ca in mod sigur nu m-ar mai fi gasit nimeni. A fost apogeul unui drum care parea ca nu se mai termina, care simteam ca ma apasa aproape fizic, un loc ce te face sa te simti mic in masinuta ta in care te simti in siguranta si puternic, dar in care nu esti mai mult decat un punct miscator.

Acolo sus pe baraj am crezut ca am ajuns, ca mai am putin pana la Obarsia Lotrului, unde o sa simt asfaltul sub picioare si nu o sa imi mai fie teama ca daca mi se opreste motorul o sa trebuiasca sa fac douazeci de kilometri in tenisi si in tricou la minus doua grade, pana la prima asezare umana. Dar m-am inselat, pentru ca cea mai grea portiune a drumului asta a fost, pentru ca imi doream foarte mult sa se tremine sau macar sa fie mai usor, dar era cel putin la fel de rau si de lung ca inainte. Erau munti in continuare, indicatoare cu masini care cad in prapastie si un drum forestier care odata a fost sosea.


Am ajuns la Obarsia Lotrului dupa aproape trei ore in care parcursesem cei 60 de kilometri de la Sugag si cred ca niciodata nu am fost mai fericita ca simt asfaltul sub picioare, ca s-au terminat curbele pe marginea prapastiei si ca in jurul meu exista si alti oameni. Semnal la telefona am avut abia la Voineasa, insa ce mai conta. Eram safe and sound, dupa ce, dintr-o curiozitate absolut stupida, ma decisesem sa traversez Carpatii pe ceea ce am aflat mai tarziu (cautand pe Google) ca era una dintre bucatile cele mai dificile ale soselei Transalpina. Absolut superb? In mod sigur. Si totusi, daca va decideti sa incercati, asigurati-va totusi ca aveti bocancii la voi...

No comments: